O informaţie primită în cursul serii de joi, 3 martie a.c., pe care am considerat-o în prima fază lipsită de importanţă mi-a răscolit după 5 minute amintirile şi m-a pus pe gânduri. Despre ce e vorba ? Aşa cum puteţi citi şi în rubrica de ştiri externe a cotidianului nostru, România a decis să evacueze personalul Ambasadei României din Tripoli, Libia. Nimic senzaţional la prima vedere, având în vedere podul aerian Bucureşti-Malta-Tripoli realizat în ultimele zile şi în urma căruia au fost repatriaţi 700 de cetăţeni români.
Numai că, anunţul privind retragerea de la post a întregului personal de la o misiune diplomatică dintr-o ţară aflată într-o situaţie dramatică seamănă extrem de mult cu o poveste pe care mi-a spus-o un fost diplomat român, aflat la post chiar înaintea începerii primului război din Irak. Pe 17 ianuarie 1991, forţele Coaliţiei declanşau campania aeriană, fiind atacate ţinte din Bagdad şi Kuweit, avioanele Coaliţiei decolând din Arabia Saudită şi de pe portavioanele staţionate în Golful Persic şi Marea Roşie.
Cu 72 de ore înainte de începerea bombardamentelor, cele trei persoane care se mai aflau în sediul Ambasadei României din Bagdad au părăsit capitala irakiană la bordul unui autoturism aparţinând misiunii franceze din Irak. Fusese stabilit în prealabil un plan de evacuare a celor trei români din ambasadă noastră la Bagdad la cel mai înalt nivel, între premierul român şi francez de atunci.
Revenind la ştirea cu evacuarea întregului personal diplomatic român de la Tripoli stau şi mă întreb dacă nu cumva acest lucru prefigurează un atac iminent al americanilor împotriva forţelor loiale lui Gaddafi.
În zonă, oricum, e o viermuială de nave de război trimise de mai multe ţări occidentale. Pe lângă acestea, două nave de război americane, nava de asalt amfibie portelicopter USS Kearsarge şi nava de susţinere USS Ponce, au intrat
