Important nume al rezistenţei prin cultură, poeta Ana Blandiana vorbeşte într-un interviu pentru România Liberă despre viaţa literară pre şi postdecembristă, despre „icoanele" literaturii române şi ale luptei anticomuniste, dar şi despre necesitatea înfiinţării unui muzeu al comunismului la Bucureşti.
În contextul disputei iniţiate de Herta Müller legată de pasivitatea intelectualilor români în timpul dictaturii comuniste, Ana Blandiana poate fi un exemplu de disident care nu numai că nu şi-a „prostituat cuvintele", cum declara filosoful Gabriel Liiceanu, ci le-a şi folosit ca arme. Ana Blandiana a militat după Revoluţie pentru conştientizarea atrocităţilor regimului de neagră amintire, ea fiind membru fondator al Alianţei Civice şi al Memorialului de la Sighet, important institut de cercetare a crimelor comunismului.
Cât de greu a fost să deveniţi o voce atât de puternică în poezie într-o lume care a fost mai mereu „terenul de joacă" al bărbaţilor?
Mi-a fost atât de greu din alte puncte de vedere încât pe acesta nici nu l-am sesizat. De altfel - poate pentru că am situat întotdeauna poezia undeva deasupra clasificărilor, care nu suportă atribute - nu m-am considerat niciodată o femeie care scrie versuri, ci, eventual, un poet care întâmplător este femeie. Iar această perspectivă a fost, în cele din urmă, acceptată de toată lumea.
E adevărat că la aceasta a contribuit, probabil, faptul că, după prima poezie publicată la 17 ani, tuturor publicaţiilor din ţară li s-a atras atenţia că „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului", încât patru ani mai târziu când, atmosfera încălzindu-se puţin, am redebutat, toată lumea şi-a adus aminte că sunt acea fetiţă persecutată de la Cluj şi am fost privită cu o atenţie specială şi comprehensivă. Ceea ce din punctul de vedere al întrebării dvs. ar putea fi interpretat ca o confi
