Cînd eram prin liceu, m-a impresionat foarte mult Sfidarea mondială a lui Jean-Jacques Servan-Schreiber, proaspăt apărută la Editura Politică. M-a impresionat mai ales pentru unul dintre lucrurile discutate acolo şi pe care l-am ţinut minte pînă în ziua de astăzi: Japonia investea la acel moment un procent astronomic din PIB-ul său pentru elaborarea strategiei sale de educaţie naţională pe cîteva decenii; iar pentru asta îşi propunea să se pregătească alţi cîţiva ani buni. Jurnalistul francez comenta şi el, admirativ, această investire masivă într-un proiect de ţară de lungă durată.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Mi-a revenit în minte acest „detaliu“ aruncîndu-mi ochii peste noua noastră lege a învăţămîntului – pe care toţi membrii (a)vizaţi ai opoziţiei declară că o vor schimba în secunda în care vor prelua puterea. Nu voi comenta această consecvenţă legislativă a oamenilor noştri politici, care face ca, practic, să nu mai existe nici o lege funcţională măcar pe termen mediu, fie ea bună sau rea, dar nu mă pot împiedica să meditez la coerenţa „viziunii“ pe termen lung pe care o propune actuala lege – „cea mai modernă“ din cîte a cunoscut România, după cum declara recent domnul ministru al Învăţămîntului.
Modelul legii este cel european, al „spiritului Bologna“ şi al trecerii de la universităţile colegiale la cele corporatist-manageriale. Foarte bine, am intrat în Europa, creştem în ritm cu aceasta. Doar că, între timp, exact acest model este tot mai contestat în lumea academică europeană, în timp ce noi îl preluăm nemestecat ca stindard al „modernizării“. Mă rog, n-ar fi nici prima, nici ultima dată... Dar printre rîndurile acestei legi (parţial) la indigo, poţi citi cu uşurinţă răfuieli politice mult mai „tradiţionale“ şi locale. „Modernizarea“ dev
