Coboram pe schiuri un drum şerpuit de deasupra Oëtz-ului, în inima Tirolului. Era ultima tură şi ne pregăteam să încheiem cu o bere la Ochsengarten, staţia de jos a telegondolelor roşii. Acolo, printre brazii din vale, la marginea şoselei care duce la Kühtai, ştiam o căbănuţă din bîrne, un local foarte simplu şi vesel, din acelea unde se petrece în clăpari. Intrarea se făcea printre nămeţi. Ninsese trei zile fără întrerupere şi zăpada avea mai mult de un metru. În local descinseseră deja o mulţime de schiori, în căutarea unei beri care să le stingă setea după o zi întreagă de efort. Ne-a atras atenţia însă jocul ciudat pe care-l jucau doi bărbaţi. Erau nişte indivizi foarte voinici care păreau de-ai locului (ceva între pădurari, dulgheri şi salvamontişti). Purtau veste de fîş şi pantaloni de schi cu bretele. Între ei postaseră o buturugă groasă de brad iar fiecare avea în mînă cîte o teslă. Pe rînd, înfigeau uşor, cu mîna, cîte două cuişoare (lungi de doi-trei centimetri) în buturugă, pînă cînd stăteau singure în poziţie verticală. Măiestria consta apoi în a le înfige pînă la floare pe amîndouă, lovindu-le cu muchia ascuţită a teslei, din două mişcări succesive (cîte una pentru fiecare cui) scurte şi foarte iuţi. Cel care reuşea această mişcare primea din partea celuilalt cîte un păhăruţ de schnaps. La început, spre uimirea noastră, ambii reuşeau să nimerească şi să înfigă ambele cuie din cele doar două mişcări, pe care le executau în mai puţin de o secundă. Şi apoi, parcă la fel de repede dădeau pe gît şi paharul de schnaps. Cu timpul, pesemne că alcoolul a prins a-şi face lucrarea, pentru că au început să mai dea şi rateuri. Ne amuzam privindu-i, în timp ce ne sorbeam berile. După o vreme, ne-am luat cu vorba şi am uitat de ei. Începuse să ni se facă foame, iar gîndul ne zbura deja la masa de seară pe care aveam s-o primim la restaurantul hotelului din Oëtz. P