Jocul de copii cunoscut la noi sub numele de şotron e vechi şi (cu variaţii minime) extrem de răspândit în lume, având denumiri foarte diferite în limbile ţărilor în care este practicat.

Lipsa legăturilor între denumiri e chiar o dovadă indirectă a vechimii sale: când un joc e recent, trecerea sa dintr-o cultură în alta este de obicei însoţită de împrumutarea numelui, care poate fi apoi regăsit în forme asemănătoare în limbi diferite. Şotronul românesc se numeşte însă în franceză marelle, în engleză hopscotch, în italiană campana, în spaniolă rayuela etc. Denumirile par să-i mascheze identitatea: sub diferite desemnări, se regăsesc însă elementele esenţiale comune: desenul pe pământ sau pe asfalt al unui traseu alcătuit din căsuţe (majoritatea pătrate) numerotate, aruncarea pe rând a unei pietricele în interiorul acestora, săritul într-un picior din căsuţă în căsuţă etc.

Forma şotron a fost înregistrată prima oară în 1862, în Noul dicţionar portativ... şde neologismeţ al lui E. Protopopescu şi V. Popescu. Explicaţiile din dicţionarele ulterioare sunt destul de parţiale: la Şăineanu (în Dicţionarul universal) se vorbeşte de un „joc între doi băieţi pe un rectangul împărţit în nouă diviziuni”; la Candrea (în Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”), de un „joc de copii care consistă în sărirea într-un picior şi împingerea cu el a unei pietricele în interiorul unui dreptunghi împărţit în mai multe clase şi care e desenat pe pământ”. Dicţionarele actuale preiau detaliul „împingerii pietrei”, neglijând astfel o variantă mai răspândită de joc, în care piatra este mai întâi aruncată, apoi culeasă de pe jos.

Până azi, dicţionarele noastre – dicţionarul academic (DLR, Litera Ş, 1978), Noul dicţionar universal (NDU, 2006), Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007), DEX (inclusiv ultima ediţie, din 2009) – înregistrează cuvântul şotron ca