Acum, cînd se vorbește din ce în ce mai insistent despre fondarea unui nou partid, reiau un fragment din „Bifurcația“ publicată acum patru ani, pe 1 martie 2007. Spuneam atunci, poate prea naiv: „Un bun amic, tînăr, eminent om de știință, implicat în acțiuni ale societății civile pentru asanarea climatului academic de la noi, e curtat insistent de un partid politic care vrea să-l înscrie pe lista proprie pentru alegerile europene. Amicul meu e tentat să accepte. Raționamentul lui e următorul. Pragmatic fiind, singurul său scop este atingerea obiectivelor propuse; după ani de acțiune civică, s-a convins, pe bună dreptate, că acestea nu pot fi atinse decît dacă sînt asumate și promovate de un partid care să le includă într-un proiect de lege pentru care să se bată. Indiferent la doctrine (extremismele excluse), amicul meu e dispus să sprijine cu prestigiul său indiscutabil orice partid civilizat care se arată sensibil la problemele lui. Donnant-donnant. Raționamentul pare corect. Și totuși... Ar fi într-adevăr corect dacă oamenii (politici) ar intra într-un partid avînd și o altă motivație în afara dorinței de a fi la putere și dacă un partid și-ar dori să obțină puterea și pentru altceva decît pentru a o avea. Or, nu prea cred că mai există și alte motivații. Puterea politică nu pare să fie un mijloc pentru îndeplinirea unui țel, ci țelul însuși. În aceste condiții, calea spre compro-misuri este tulburător de largă și amicul meu se poate trezi reprezentant al acelui partid și atît, fără nici o garanție că ideile lui vor fi asumate“. Iată că mă înșelam. O recunosc fără nici o părere de rău. Daniel Funeriu a intrat în PD-L, a ajuns ministru și și-a îndeplinit țelul anunțat: a reușit adoptarea unei noi legi a învățămîntului (cu prețul cîtor compromisuri, doar el știe). Dacă va face în continuare politică – iarăși, doar el știe. Oricum, a dovedit că n-ar fi chiar o