Cînd, prin octombrie sau noiembrie anul trecut, am trimis la Observator cultural un articol de peste 10 pagini, fragment, la rîndul lui, dintr-o lucrare mai amplă referitoare la violența simbolică și la fenomenul sacralizării în cultura română, nu bănuiam, nici pe departe, la ce riscuri mă expun. Pentru mine, „idolii forului“, fiecare în parte și toți împreună, reprezentau doar o ilustrare a unor ipoteze de lucru mai generale. Nu fac parte din vreun grup pe a cărui agendă numele lui Patapievici, Liiceanu, Pleșu ș.a. să figureze drept ținte de atac. Sînt doar „o banală universitară cenușie, fără anvergură, fără importanță, nebăgată în seamă, invidioasă, frustrată...“, așa cum mă caracterizează cu gentilețe (și, evident, fără să fi citit ceea ce am scris), în Academia Cațavencu, nr. 8 (998), domnul I.T.M., despre care am aflat că este consul general al României la Marsilia. Eram în străinătate acum trei săptămîni, cînd revista Observator cultural mi-a cerut să scurtez articolul trimis de mine mai demult, ca să-l poată publica. M-am conformat, l-am comprimat în fugă și am greșit, lăsînd cititorii să creadă că o concluzie a mea cu privire la campania pro-Băsescu a lui Horia-Roman Patapievici i-ar aparține acestuia. Îmi pare rău că neatenția mea și graba au produs această confuzie. Îmi cer scuze cititorilor și, desigur, domnului Patapievici. Redau în continuare fragmentul pe care l-am comprimat pentru revista Observator cultural: „Patapievici dă frîu liber tuturor resentimentelor sale față de acea parte a poporului român care nu-l agreează pe Traian Băsescu și pe cei care, asemeni directorului ICR, îi sînt slujitori fideli“ spune Cristina Horvath în Cotidianul (12 noiembrie 2010), cu referire la „confesiunile complete despre greutățile și tristețile vieții unui intelectual al lui Băsescu“ făcute în interviul acordat de domnul Patapievici revistei Elle (noiembrie 201