Îmi propusesem să scriu despre Gheorghe Fikl mai demult, când lecturile mele se duceau pe analiza unor texte biblice, lecturi provocate până la urmă de tema sacrificiului, regăsită în alte lecturi, pe care n-am să le numesc aici.
Personajul Gheorghe Fikl a contrariat enorm, în urmă cu doi ani şi ceva, când a expus în Bucureşti, împărţind masa observatorilor în pro şi contra, fiecare parte cu exagerările ei. Cu toate acestea, el are în Timişoara, cel puţin în rândul generaţiei sale, imaginea unui boem dedicat total artei, vorbindu-se într-un fel misterios despre el. Am recapitulat de pe site câteva opinii ale unor critici consacraţi, cum ar fi Alexandra Titu ori Ileana Pintilie. Alexandra Titu concepe un text evaziv, nu vrea să se pronunţe tranşant şi înţeleg că ar avea nişte rezerve, pe care le culegem de sub primul strat al textului critic. În fine, Ileana Pintilie nu se exprimă în legătură cu pictura sa – cel puţin aşa am dedus din textele care mi-au parvenit de pe net –, dar analizează foarte eficient, cu o expresie mai mult decât binevoitoare, fotografiile artistice realizate de Fikl. Am încercat să ne detaşăm de aceste opinii şi să luăm fiecare lucru în parte, pentru că îl considerăm pe Gheorghe Fikl un barochist al generaţiei sale, utilizând toate elementele ce s-ar putea constitui într-un moment al artei care traversează criza.
În primul rând, ne gândim la autorii mai apropiaţi ori mai îndepă rtaţi, care ar fi putut să-l inspire pe tânărul artist timi- şorean. Să fim în- ţeleşi, nu facem comparaţ ii, cu Rembrandt de exemplu, ori Rubens, pictorii cei mai frecventaţi de cei cărora barocul le poate împrumuta o stare de spirit. În acelaşi timp, ne gândim la Adolph von Menzel, prin asemă narea pe care o găsim cu interioarele baroc în care-şi desfăşoară acesta întregul arsenal de reconciliere cu realitatea. Am putea să notăm aici că biografia
