Ne-am obişnuit atât de mult cu vacarmul, încât cuvintele ni se par străine, nefireşti. Şi totuşi, sufletul – sălbăticiunea aceea exilată din/în necuvânt – îşi strigă dreptul la armonie, la tihnă, la iubire, „Doamne, dacă nu cer prea mult!“, la linişte grăitoare, la tandreţe, la refuzul condiţiei de necuvântătoare agresive (cărora Darwin pare să le fi rămas supremul zeu, capabil să le aşeze cu furca pe scara involuţiei din întâmplarea de a fi stat prea mult în codru, sau, dimpotrivă, de a fi ieşit prea repede din adâncul lui de întuneric, spre a se adapta beznei de ne-gând a prezentului devastator). (...)
Ne-am obişnuit atât de mult cu vacarmul, încât cuvintele ni se par străine, nefireşti. Şi totuşi, sufletul – sălbăticiunea aceea exilată din/în necuvânt – îşi strigă dreptul la armonie, la tihnă, la iubire, „Doamne, dacă nu cer prea mult!“, la linişte grăitoare, la tandreţe, la refuzul condiţiei de necuvântătoare agresive (cărora Darwin pare să le fi rămas supremul zeu, capabil să le aşeze cu furca p Publicitate e scara involuţiei din întâmplarea de a fi stat prea mult în codru, sau, dimpotrivă, de a fi ieşit prea repede din adâncul lui de întuneric, spre a se adapta beznei de ne-gând a prezentului devastator). Să ne fi obişnuit atât de mult cu urâtul, încât să ni se fi anihilat dreptul la uimire, la refuzul de a-l accepta? Răspunsul aveam să-l aflu din Necuvinte, spectacol realizat de patru tineri actori, membri ai Companiei de Teatru Passe-Partout Dan Puric, actori care prin „gesturi simple (simple?! dar încărcătura lor de sensuri?), priviri, momente de linişte, imagini ş…ţ reuşesc să transmită mai mult decât o sută de cuvinte goale“ – cum se poate citi pe cartolina-program oferită la intrarea în foaierul teatrului din Lipscani de alţi membri ai acestei uluitoare familii de „cuvântătoare“ în limbaj universal, neîncadrabili în mode şi