Data trecută, evocam întâmplarea dintr-o vamă românească (întâmplare regăsibilă, de altfel, şi în altele) unde vameşii şi poliţiştii furau cot la cot cu infractorii şi mă întrebam cum suntem ca popor dacă asemenea anomalii devin regulă.

Între timp, a apărut şi ştirea că managerii străini de la fabrica Ford din Craiova au concediat muncitori români după ce detectivii angajaţi acolo au demonstrat că aceştia furau cu metodă: prezenţa lor în uzină avea o dublă raţiune - şi produceau diverse piese, dar şi sustrăgeau diverse piese pentru ca apoi să le vândă prin târguri sau service-uri particulare. Evident, trebuie să ne ferim de tentaţia de a generaliza, de a da sentinţe, de a aplica o unică ştampilă unor întregi categorii. Totuşi, această întristătoare meteahnă, să furi, se pare că nu este ceva recent: ne-a fost asociată nouă, românilor, şi în trecut. Această impresie îmi este întărită de nişte consideraţii ale lui Mircea Eliade pe care, spre pilduitoare aducere aminte, aş vrea să le rezum aici. Este vorba de un articol al său din anul 1935, intitulat România în eternitate. Eliade defineşte naţionalismul ca fiind „nu numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru”, ci şi, „mai ales, setea de eternitate a României”, o „eternitate colectivă”, o „eternitate a neamului întreg”, ce este altceva decât eternitatea individuală, pe care insul caută s-o dobândească de unul singur. În viziunea sa „nu există decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor”. Iar prin a intra şi a rămâne în eternitate, Eliade înţelege să faci „un salt dincolo de istorie”. De un astfel de salt au fost capabile ţări precum „vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia” – toate acestea sunt proiectate în eternitate prin creaţiile lor spirituale. Uneori, se întâmplă ca o ţară să iasă din istorie şi să intre în eternitate „printr