Undeva la începutul volumului Oameni şi javre , Niculae Gheran suspendă o frumoasă poveste de amor din raţiuni de bună cuviinţă. Despre ce e vorba? Un bătrân din mahalaua Oborului, Sarchisian, le împărtăşeşte prietenilor o mai veche cucerire de zile mari.
Desigur, promisiuni, jurăminte, mici mistificări. Repertoriul clasic. În cauză fiind o doamnă care ţine la statutul ei, fantele o asigură că n-are de ce-şi face griji. În scurt timp, el va pleca peste mări şi ţări. Definitiv. Unde altundeva decât în America? Fără complicaţii, aşadar. Doar că până atunci...
Până atunci e dispus să-i ofere orice. Absolut orice. Propunerea e indecentă. Preţul pretins de misterioasa doamnă nu-i însă nici el de colo. O rochie cu doisprezece nasturi de aur! Suntem în anii stabilizării monetare. Calculul e simplu. Omului îi vine repede ideea. Nasturi n-are. Dar de cocoşei poate face rost. Găuriţi cu un cui, sunt chiar de efect. Geniul improvizaţiei!
Aici intervine naratorul. Prea tânăr pe atunci pentru a-i fi îngăduit să ciulească urechile la relatări din cale-afară de deocheate, e silit să şi le astupe:
„Cum cei din jur doreau să afle ce-a urmat, m-am ridicat de la masă – ca şi cum simţisem nevoia pisoarului –, fără ca tata să mă trimită pe-afară să văd dacă plouă. La întoarcere, am apucat doar sfârşitul poveştii. –
Cum să nu doresc s-o revăd?! Doamne, Dumnezeule! Când cu greu ni s-au încrucişat paşii, nici na catadicsit să se uite la mine, darămite să m-asculte. A bombănit mai mult pentru dânsa: «M-ai minţit ca un ordinar! Spuneai că dispari, că te duci aiurea, cerşetorule!»” (p. 39)
Toate ca toate, dar eu, unul, aş fi vrut măcar s-o văd drapată pe acea lady a anilor cincizeci în rochia cu cocoşei!
Nu, nu din pudoare pune Niculae Gheran episodul între paranteze. Sunt, în Oameni şi javre, destule alte secvenţe de aceeaşi factură pe care
