Construit în partidă savantumoristică, Ghidul care ilustrează cu date, personaje şi evenimente reale istoria turbionară a Dadaismului european e, în sine, un tratat despre felul cum avangarda artistică — chiar în absenţa unor valori estetice, fie şi de nivel onorabil — se dovedeşte adeseori a fi braţul înarmat al avangardei revoluţionare.

Şi invers. Începând cu biografia lui Hugo Ball şi transformarea restaurantului Maierei în Cabaretul Voltaire, ni se oferă tabloul unei Europe însângerate, cu sute de mii de oameni ucişi în intervalul câtorva ore, cu disperaţi murind de foame şi migrând în masă spre Elveţia, unde Zürich-ul a devenit, instantaneu, „centrul avangardei artistice a lumii şi al revoluţiei mondiale. Artişti şi revoluţionari germani, francezi, ruşi, polonezi, italieni, iugoslavi şi români şi-au croit drum către oraş, printre ei aflându-se James Joyce, Vladimir Ulianov (Lenin) şi cercul lui (Karl Radek, Grigori Zinoviev), Franz Werfel, Else Lasker-Schuler, Rudolf Laban, Viking Eggeling, dar şi viitorii dadaişti: Hugo Ball, Emmy Hennings, cei trei fraţi Janco (Marcel, Jules şi George), Arthur Segal, Tristan Tzara, Marcel Slodki, Richard Huelsenbeck şi Francis Picabia.”

O armată redutabilă, animată de dorinţa de a distruge tabuurile culturale, aproape la fel de letală precum a bombelor de pe front. Locul şi oamenii s-au aflat la intersecţia unor evenimente epocale, care au coincis cu o incredibilă descătuşare de energie intelectuală. Doar aberaţiile istoriei au făcut ca acest oraş burghez şi lipsit de imaginaţie să devină un magnet pentru o mare pestriţă de refugiaţi, dintre care unii erau artişti, unii aveau probleme cu poliţia din ţările lor, iar alţii, scrie Andrei Codrescu, ilustrau ambele categorii: „Noutatea era uimitoare pentru toată lumea, inclusiv pentru refugiaţi, care s-au trezit expuşi ideilor şi artelor ce se adunaseră aici,