Fierul şi tot ceea ce îl însoţeşte este miraculos: de la nicovală, la ciocanele de fierărie speciale sau forja cu burduf şi cu talpa din lemn care o pune în mişcare, mai apoi butoiaşul cu apă în care se sting, cu sfîrîitul bine ştiut, bucăţile roşii de fier. Prelucrarea acestuia e aproape astăzi de imaginea ţiganului care lucrează la burlane, precum Mihai din Şag care se pricepe şi la cazane de fiert ţuică din cupru.

În anul 1734 guvernatorul Hamilton scrie într-un raport către Viena că „fierarii ţigani obişnuiesc să umble din sat în sat ca să confecţioneze sape, cuţite şi cuie necesare gospodăriilor ţărăneşti“ (Kakucs, Breslele, 20). Fierarii apar în scriptele bănăţene în anii stăpînirii otomane: „Între anii 1660-1666, călugării mitropoliei ortodoxe din Ipek (Peci), în vederea strîngerii milosteniilor, au vizitat de două ori satele din jurul Timişoarei. În lista milosteniilor strânse, după numele unor locuitori din Timişoara ca Marinko, Zivko şi Ştefan, de la Variaş; Negovan şi Radu din Satchinez; Oştea şi Achim, din Folea; Vasil şi Jovan era menţionat faptul că respectivii erau «covaci», adică - fierari. Pe aceleaşi liste, la Parţa a fost menţionat numele dulgherului Valea, la Denta a căldărarului Doba, iar la Timişoara, fără precizarea ocupaţiei, a meşterilor Iva, Stoica, Isak şi Solomon“ (I. D. Suciu, Radu Constantinescu: Documente privitoare la istoria Mitropolia Banatului, Timişoara 1980, vol. 1, 116-124.).

În aceleaşi vremuri, pe la sfîrşitul secolului, pe cînd se umplea lumea de miros de praf de puşcă, de sînge, de tropotit de trupe, de cai, într-un cuvînt la vreme de război, cutare general comandant al rascienilor din imperiu „probăluieşte“ cum zice localnicul, priceperile meşteşugăreşte cu cele militare şi pare mulţumit: „Inspectă astfel, pipăi şi examină cîteva sute de oameni, îi trecură prin mîini