„Un Ulise cubanez” – aşa e descris cel mai frecvent romanul Trei tigri trişti al lui Guillermo Cabrera Infante; o asociere poate puţin pretenţioasă, dar nu lipsită de temei. Trei tigri trişti e fără-ndoială un roman – deşi „roman” nu e cea mai pertinentă descriere şi ea nu primea, de altfel, nici girul scriitorului – la fel de bine realizat tehnic precum Ulise-le lui Joyce. Dar, spre deosebire de acesta, volumul cubanez nu sacrifică nici o clipă plăcerea lecturii în favoarea unor demonstraţii de virtuozitate, fără ca virtuozitatea să sufere totuşi vreo scădere. Dacă ar fi s-o explic pe scurt, deşi sînt încă sub impresia ei puternică, indelebilă, aş spune că ea rezidă în felul în care autorul ţine în frîu nenumăratele fire narative (şi tocmai pentru că nu e o operă obstinat tehnică, puţini cititori se vor apuca să le numere), fiecare cu un registru propriu.

O explozie de sunet – conversaţie, muzică, gînduri, claxoane – şi mişcare umple La Rampa, strada care pare să nu doarmă niciodată, cu vorbăria spirituală a lui Arsenio Cué şi-a amicilor săi, scriitorul Silvestro şi fotograful Codac, cu povestea tragi-comică a Estrellei, cântăreaţa de culoare cu voce divină şi-un corp uriaş, cu poveştile turiştilor americani ce par eşuaţi pe altă planetă, nu plecaţi în excursie pe alt continent, cu povestea măririi şi a căderii Cubei Venegas – în fine, cu atîtea şi-atîtea alte poveşti, unele fulgurante, altele detaliate, animate toate de-un suflu care nu e doar al lor, ci şi al locului. Aici e momentul să-mi exprim admiraţia şi pentru traducerea extraordinară semnată de Dan Munteanu Colán, capabilă să redea într-o română nuanţată atît vorbirea de stradă cubaneză, cît şi monoloage interioare destructurate, plus o întreagă atmosferă de oraş tropical şi hedonist, cum pare să arate Havana lui Cabrera Infante, fără să exagereze în direcţia autohtonizării prea apăsate dar reuşi