Pătrunzînd în substanța studiului lui Eric Voegelin, Religiile politice (București, Editura Humanitas, 2010, 160 p.), constați că observațiile lui se întemeiază pe generalizarea unei experiențe occidentale: secularizarea societăților apusene în veacurile modernității. Ce s-ar fi întîmplat însă dacă autorul ar fi avut în vedere societățile răsăritene ortodoxe și postbizantine, în care numai comunismul ultimului secol a încercat o secularizare forțată (și care, o vedem azi cît se poate de bine, a eșuat, de altfel)? În Imperiul Bizantin, unde coroana imperială subsuma și atribute ecleziastice necontestate, ba chiar intens susținute de Biserică – așa cum observa Frantisek Dvornik într-o lucrare fundamentală –, îndepărtarea de religiozitatea medievală nu s-a produs de la sine, ca efect al educației și al dezvoltării științei. Lucrurile s-au petrecut chiar pe dos. Prăbușirea imperiului răsăritean-creștin sub turci a întărit rolul Patriarhiei, adăugîndu-i și atribute politice în conducerea milet-ului (a comunității confesionale) propriu. Pe de altă parte, grija prezervării propriei identități religioase a făcut ca popoarele ortodoxe ajunse sub dominație otomană să își întărească adeziunile față de credința strămoșească, în loc să le slăbească.

Cazul românesc este mai bine cunoscut. La un timp după ce, în țările aflate sub tutela papalității, unii savanți socotiți eretici mureau – precum Giordano Bruno, în 1600 – pe rug sau abjurau (ca Galileo, în 1633), la Istanbul piereau executați din motive de fidelitate față de credința lor ortodoxă toți bărbații din familia principelui român Constantin Brâncoveanu (15 august 1714). Unirea Principatelor din 1859, înfăptuită la umbra protectoare a Imperiului lui Napoleon al III-lea, și reformele care au urmat au inclus și separarea decisă a Statului român modern de Biserică, inclusiv prin secularizarea averilor măn