Femeia şi copacii

Ploaie molâie

un gard de nuiele şubrezit

prin care intră în ogradă tot mai multe crengi sălbatice.

Frasinul de un verde întunecat îşi clatină vârful,

ulmului îi mai creşte un inel sub scoarţă,

pentru fiecare frunză timpul pregăteşte o clipă îngrozitoare

a desprinderii de copac.

Ploaia umple nişte încălţări rupte

aruncate pe şopron,

cine ştie pe unde umblă picioarele care le-au purtat,

poate au ajuns pe tărâmul fără nori supăraţi, fără neguri şi noroaie,

seminţe cu aripioare se învârt peste curţi,

ele aduc arţarii în sat.

O femeie uitată de lume

îşi pune un sac pe spinare,

păşeşte gârbovită prin iarbă,

îmi arată coşul plin – dacă cineva

ar scutura toţi nucii,

ar face o mie de lei.

Femeia se laudă: am multe lemne,

aista-i de carpen, aista-i de arţar, aista-i de ulm, aista-i de cireş,

le ţine sub o învelitoare de polietilenă,

le ia în braţe strângându-le la piept,

dă la o parte crengile care abia aşteaptă să intre pe uşă.

O cărare de petale roşii,

ultimii trandafiri scuturându-se în urma ei,

frunze pe jos, contuzionate după cădere,

pe ramuri atârnă stropii grei ca mărgelele de la gâtul morţii.

Un om de succes

Parcă duc o lumânare de pe o stradă pe alta

de la capătul oraşului până în centru

de dimineaţă până seara,

parcă o apăr cu palmele înţepenite de frig

să nu mi-o stingă vântul,

să nu mi-o smulgă din palme,

să n-o scap pe cărarea ninsă

care mă scoate din valea crucii pe bulevard,

parcă duc o lumânare aprinsă

între degetele de lemn,

dar n-o să vedeţi nimic în mâinile mele,

am uitat să vă spun că ele nu l-au atins,

nu l-au atins!

tata purta