Ţinute de-a lungul a 13 ani (între 1930 şi 1943) la microfonul postului Radio România, conferin- ţele istoricului Constantin C. Giurescu au fost publicate întîia oară în 1942, varianta de faţă reproducînd fidel textul şi ilustraţia grafică din ediţia princeps.

Plăcute la lectură şi dese sub unghiul informaţiei, prelegerile alcătuiesc un inedit manual pe teme româneşti: de la istoria Dobrogei pînă la statul Asaneştilor de pe teritoriul bulgar, sau de la viaţa lui Matei Aga din Brîncoveni pînă la felul cum gustau luxul românii de acum cinci secole; de la viaţa lui Costache Negri pînă la nedreptatea îndurată de Alexandru Lăpuşneanu, sau de la întinderea Munteniei sub Mircea cel Bătrîn pînă la istoricul breslelor bucureştene.

Cum temele atinse sunt de o diversitate ce exclude posibilitatea prinderii lor în spaţiul unei cronici, mă voi opri asupra celei mai abstracte dintre ele, chiar şi numai pentru faptul că, prin ideile pe care le aruncă, predispune la polemici. E vorba de conferinţa intitulată „Alexandru Xenopol“, în cuprinsul căreia Giurescu, cu stricteţe didactică şi fără să-şi îngăduie comentarii personale, redă principalele trăsături ale teoriei pe care cărturarul ieşean o elaborase în marginea disciplinei istoriei. Ideile lui Xenopol sunt cu atît mai atracţioase cu cît Călinescu, luîndu-le ca pretext pentru înfăţişarea propriei interpretări, le supune unei nemiloase critici în eseul Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Din contenciosul pe care Călinescu i-l provoacă neamţului (al cărui tată, din sfială pentru numele anglosaxon al familiei – Brunswik –, alesese să-şi schimbe numele în Xenopol, care în greacă înseamnă „copilul străinului“), din contenciosul de idei ne putem face o imagine despre istoria contemporană. În fond o temă care nu stîrneşte controverse şi-a încheiat destinul, iar viziunea lui Xenopol e încă vie de vreme ce