După rezistenţa prin cultură, un nou tip de împotrivire se naşte prin Dan Voiculescu: disidența prin participare directă.
Dacă s-ar fi născut în Germania imperială, la începutul secolului trecut, Dan Voiculescu ar fi ajuns la maturitate un Carl Krauch visându-se Claus von Stauffenberg. Un industriaş, carevasăzică, împlinindu-şi visul capitalist în cel de-al Treilea Reich.
Un profesor apreciat în mediul universitar berlinez, obligat să-şi câştige pâinea peste cadavre, dar visând noaptea – acolo unde nici măcar cele mai feroce dictaturi nu pot pătrunde – că tiranul va cădea. Astfel îşi va fi justificat peste ani propria dramă – aceea de a fi fost colaborator al regimului, unul animat însă de idealuri şi valori anti.
Pentru că nu s-a născut, totuşi, în Germania imperială, şi nici n-a trăit în cea nazistă, Dan Voiculescu a ajuns doar un Felix printre nefericiţii României ceauşiste: visându-se disident, s-a trezit ieşindu-i pasenţa. Gata, pe vremuri, să livreze valută unei dictaturi care-şi înfometa supuşii, Dan Voiculescu e dispus să vorbească astăzi doar despre cum “a ajuta pe cineva înseamnă a-i schimba destinul”. Nu şi despre cum a turna pe cineva poate fi o deviere a destinelor la fel de eficientă.
Una dintre versiunile lansate de Dan Voiculescu în legătură cu naşterea lui Felix are textură de nuvelă science-fiction. În 1977, pe când lucra la Întreprinderea de Comerţ Exterior Vitrocim, un ofiţer de securitate i-ar fi spus că are un costum nemaipomenit. Tovarăşul Voiculescu s-a simţit persiflat şi a reacţionat ironic: “Aveţi un balonzaid extraordinar, dar e cam jegărit. Am pe cineva la «Nufărul» şi dacă vreţi mă duc să vi-l fac eu pe loc”. I s-a răspuns doar “bine, tovarăşe, am reţinut!”, apoi au venit la pachet dosarul, oprirea vizei şi retrogradarea din funcţie. “A fost un act de curaj”, avea să spună părintele Antenelor î
