Gălăţenii şi rapidiştii au jucat cu gîndul la clasament, nu la public. A fost multă disciplină tactică şi puţin spectacol. Au cîştigat nemţii de la Dunăre, mai atenţi, mai hotărîţi şi mai norocoşi Construirea unei echipe durează două-trei sezoane, înlocuirea unui fanion de la colţul terenului, aproape 10 minute. Balaj e calm ca un purtător de ecuson FIFA, dar se uită nervos la ceas. Se întîmplă la Galaţi, oraşul acela cu furnale, cocserii, oţelării, Dunăre şi fete frumoase. Lumea a umplut stadionul care aşteaptă nocturna ca pe ultima legitimaţie spre Europa. Lumea aşteaptă, lumea vrea să vadă dacă minunea ţine mai mult de un tur de campionat. Lume, lume!
Meciul începe greu, poticnit şi icnit, în scrîşnet de crampoane. Şumudică şi Dorinel ştiu că premiile pentru frumuseţe se dau la concursurile de Miss, iar fotbalul e pe puncte. Şi pe bani. Jocul scoate la ofertă organizare, pressing şi marcaj, dar ţine la preţ prohibit spectacolul. În centrul apărării rapidiste, Marcos Antonio şi Marius Constantin anihilează încercările timide ale lui Viglianti şi Silviu Ilie, Rîpă şi Sălăgeanu închid atent culoarele la Bozovici şi Candido Costa ori Sorin Frunză. Gabi Paraschiv, Iorga, Spadacio şi Lazăr confirmă impresia că şi la fotbal, şi la Oscar e criză de regizori inspiraţi şi curajoşi. Se pasează mult de-a latul şi în spate, iar atunci cînd, în minutul 22, Sălăgeanu prinde o lovitură liberă sub transversala porţii apărate de Coman, lumea se înviorează ca la vederea primului ghiocel care a scos capul din nămeţi.
Bucureştenii merg în continuare pe cartea prudenţei, doar incursiunea din careu a lui Herea (26) alterînd cumva liniaritatea evoluţie lor. E aşteptare şi teamă în acest meci care rămîne închis. E speranţa că va greşi cineva la un moment dat, bineînţeles celălalt. Era să se întîmple aşa la respingerea lui Sburlea, salvat de reflexul lui Spad
