Există domenii în care faptele n-au valoare. Acolo numai vorbele, flacăra, entuziasmul şi pasiunea contează. Din păcate!
Lumea aşteaptă un miracol. S-ar arunca orbeşte în braţele unui salvator, pe calul lui alb, numai să se ivească odată. „Hai să facem ceva, hai să ne organizăm, români..." sunt îndemnurile venite în valuri şi neurmate, vai, decât de un sentiment îmbâcsit de disperare. Mulţi cred că aparţin unui loc blestemat (România), de care nu se pot despărţi cu niciun chip, din cauza unui afurisit de sentiment. Acest abur nedesluşit e numit, cu chiu, cu vai, patriotism.
Patriotismul nu s-a născut odată cu lumea. Eram mai degrabă ataşaţi de locşorul de obârşie, de neamuri, de mica organizare locală. Dacă întrebi, azi, un bucureştean, care-i cartierul cel mai frumos, îţi va răspunde, în nouă cazuri din zece, că al lui e alesul. Ataşarea de „plaiurile natale" e atavică. Mintea noastră răspunde, animalic, nevoii de personalizare şi identificare. Patriotismul s-a născut odată cu modernitatea. De unde numai vecinătatea apropiată era „a noastră", brusc, ne-am simţit solidari cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Victorii sau înfrângeri ale unor străini, vorbitori ai aceleiaşi limbi, ne smulg urlete de satisfacţie sau ne cufundă în melancolie. Un concetăţean de la capătul lumii ne suscită interesul. Alegem mărfuri, indiferent de valoare, doar că-s „ale noastre". Teritorii neştiute sunt una cu sufletul nostru. Numai să atenteze la ele vreun venetic şi vom sări în apărarea celor cu care nu am împărţi niciodată nimic. Acest sentiment, explodat în secolul al XIX-lea, este autorul fiinţei naţionale europene, dar şi îngerul lor exterminator. În numele lui, se pot spune grozăvii. Iar mintea noastră, aburită de suflul înălţător al patriotismului, ia cele mai bizare decizii.
Am să aleg câteva exemple. În preajma Primului Război Mondial, guvernanţii Român
