Echipa de Cupa Davis a României a mers la Buenos Aires pentru a demonstra că este înfrîntă dinainte. Şi pentru a arăta că tenisul poate fi plictisitor, obositor şi previzibil. Mulţumim!
Buenos Aires. Aerul e bun, într-adevăr, arena e impunătoare, iar noi sîntem mici. Venim dintr-o ţară mohorîtă, fără stadioane şi fără arene, resemnaţi şi bătuţi dinainte, trişti şi modeşti, fără zîmbet pe chip, fără ambiţia pe care o poţi citi în lumina ochilor, în încleştarea pumnului. Săraci, dar fuduli, am pătruns într-o ţară care îşi refuză sărăcia şi care îşi strigă dreptul de a fi.
România-Argentina în Cupa Davis a fost cronica unei înfrîngeri anunţate. Scuzaţi clişeul, dar cu asta se ocupaseră Pavel, Hănescu şi Compania înaintea meciului cu sud-americanii. Ne anunţaseră să nu ne facem iluzii, pentru că ei nu sînt altceva decît imaginea deziluziei. Ei, argentinienii, aşa prăfuiţi, cu Nalbandian gras şi accidentat, fără Del Potro, dar cu porumbelul din joben numit Swank, ei erau marii favoriţi, noi, românii, românaşii talentaţi şi surprinzători, porneam cu şansa a doua. Iar şansa a doua este şansa înfrîntului. În sport, cînd îţi asumi şansa a doua eşti bătut dinainte. Eşti strivit.
Deranjează mediocritatea acestei echipe române de Cupa Davis. Sîntem elevii de a doua jumătate a clasei ai unei competiţii seculare. Predomină senzaţia că Adrian Ungur nu putea cîştiga nici dacă Nalbandian alerga în cîrje, apasă impresia că Victor a atins un nivel de blazare care îl împiedică să treacă peste suferinţă şi peste plictiseala de a-ţi reprezenta ţara. Nu avem ambiţie, ne lipseşte orgoliul, mîndria se ascunde persecutată în spatele oboselii cronice care respiră din aproape orice gest al acestor băieţi.
Aşteptaserăm cu ceva speranţă partida de dublu, ca să reparăm ruşinea primei zile. Deşert. Umilinţă amestecată cu neputinţă. Hănescu şi Tecă
