Se spune că toleranța e o virtute. Și totuși cum să fii impasibil și să dai dovadă de moliciune sufletească la obrăznicia unei persoane care se folosește de orice mijloace pentru a te ataca?

Sunt nefericita posesoare a unui bagaj de prietenii, amiciții și rubedenii din cel mai pitoresc corolar posibil. Mi s-a întâmplat, nepermis de des, să fiu în postura trecătorului absent ridicat brutal de pe stradă, înmănușat, dezbrăcat până la chiloti, și aruncat în ring cu pugiliști experimentați care au probat pe atâția alții înainte uppercuturi devastatoare și fandări imparabile.

Loviturile celor care își trăiesc întreaga existență ca pe un mare ring de box sunt bine plasate și extrem de dureroase. Pentru că în timp, aceștia și-au perfecționat tehnici multiple de intimidare și amuțire a posibililor adversari. Ajutați de lumina orbitoare a spectacolului vieții, ți-au urmărit evoluția și-ți cunosc punctele slabe, mersul șontâc, șchiopătatul, căscatul, lenea. Îți cunosc slăbiciunile și limitele mai abitir decât ai stat tu vreodată să te autoanalizezi. Și dacă printr-un extraordinar exercițiu lingvistic, se întâmplă să ripostezi cu o lovitură demnă de knock-out, ei bine animalul din ring îți dă spumegând cu bâta peste glezne până cazi lat.

Avem o extraordinară vocație a răutății. Animalul din noi, trezit de lentoarea cu care am progresat intelectual în ultimii 20 de ani, își scoate colții, obligându-ne la derapaje morale dezastruoase. Mă surprinde negativ, mărturisesc cu sfială și jenă, lipsa mea reacție și curajul de a scuipa în palme și de a lua poziția de atac. Motivația care mă face să arăt tâmp este deficitară și nu servește unui scop real: ce rost are? pentru ce? de ce să mă agit? Mi-am propus să clasific combativitatea ca pe o uriașă pierdere de vreme și evident niciodată n-am ieșit câștigătoare din ring. Cu timpul, obsesia mea de a nu contabiliza arogan