Dintre toate paradoxurile româneşti, acesta – şahul ca parabolă a hoţiei – dă justa măsură a căderii neamului nostru de jucători de table.
Graficele televiziunilor reiau acele mutări, toate stupide, pionii, caii, ba chiar şi nebunii cad de pe tablă, deasupra damei creşte un semn de întrebare, îl ştiţi prea bine, regele rămâne tăcut în negrul sau în albul lui, inaccesibil, oricum. Cine e Regina? va scrie atunci pe micile dumneavoastră ecrane şi mizeria va fi intactă. Dintre toate paradoxurile româneşti, acesta – şahul ca parabolă a hoţiei – dă justa măsură a căderii acestui neam de jucători de table. Ce legătură au borfaşii de la vamă, şefii lor şi şefii şefilor lor, tâlharii care cumpără înaltele dregătorii, cu şahul? În şah, regina nu trimite turnurile să colecteze şpaga de la pioni, regulile nu sunt negociabile şi nu poţi să devii rege dacă şti să te învârteşti şi îţi alegi bine cumătrul. Poţi să înnebuneşti, ca Lujin al lui Nabokov sau, mai rău, ca Bobby Fischer, dar nu ai cum să furi. Şahul e prea nobil pentru a fi împins într-o metaforă alături de nişte măscărici. Îmi asum până la capăt patetismul şi protestez public faţă de criminala comparaţie între şah şi jaf. Măcar şahul lăsaţi-l în pace! Pe de altă parte, cuvântul „talent“ este torturat într-un program de „divertisment“ care înregistrează recorduri de audienţă, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că omul e cea mai apropiată rudă a maimuţei. Argumentul nu este nou, dar merită reluat: când este alergat, omul nu mai gândeşte, totul se reduce la ritmicitatea mişcărilor. Televiziunile îşi aleargă non-stop telespectatorii; cine şi când să se oprească, atunci, şi să gândească? Nu ştiu dacă aţi aflat, dar ne-a vizitat de curând, la Bucureşti, matematicianul Cédric Villani, laureat al Medaliei Fields în 2010. Presa scrisă a consemnat următoarea declaraţie: „Pe oamenii de ştiinţă nu-i găseşti pe prima pagină