Văd ochii ei verzi, părul negru şi râsul drept, fără ocolişuri. Îi simt mirosul bun, de cafea. Întotdeauna de cafea. Uneori, amestecat cu unul, la fel de proaspăt, de căpşuni. Obrazul alb şi nasul grecesc făceau din ea o frumuseţe de icoană. Vorba clară, fermă când era cazul, şi purtarea mâinilor ei o transformau în cea mai frumoasă dintre împărăţiile făpturii. Fiindcă ea nu era numai o femeie, ci un teritoriu eminamente feminin. Un uriaş imperiu într-un trup mic şi delicat, însă mereu dăruitor de dragoste adevărată.

Femeia asta avea darul iubirii. Atunci credeam că toate-l au. Toate femeile. Aşa am deschis ochii-n viaţă. Văzând asta în jurul meu. Şi fiica ei îl are. La ea e ca o mângâiere, ca o lacrimă dulce, ca o binecuvântare. De fapt, este o binecuvântare. Mama ei iubea războinic: aspru şi pur, ca o amazoană. Din cauza acestor femei, şi în ruptul capului nu vreau să spun datorită, am crezut mereu că ăsta e un dar eminamente femeiesc. Şi azi mă doare când văd că nu e nici pe departe aşa. În nici un caz nu vreau să spun că bărbaţilor le-ar lipsi, departe de mine aşa un gând, ci doar că la ele e la prima simţire, la prima adiere a fiinţei. Dar nu este la toate. Acum ştiu asta.

Stăteam în braţele împărăţiei celei mici şi fragile, asta aveam s-o aflu mai târziu, în fiecare zi, de câte ori voiam amândouă. Bărbatul ei era un alt regat: al bunătăţii nesfârşite. Un om care nu învăţase să spună Nu celor de-acasă. Oamenii ăştia m-au stricat de tot. Lumea din casa lor n-avea vreo legătură cu aceea mare, din afara vieţuirii cu ei. Gustam şi din aia, dar nu mă atingea. N-avea putere. Mă întorceam mereu în braţele frumoasei mele cu ochii verzi şi mâna Rai. Şi nu trăiam, ci îngeream.

Fiica ei e un cântec de leagăn. Aceiaşi ochi şi păr de grâu, văzut pe seară. Miroase a smirnă de vreo câţiva ani. Când eram copil îi simţeam pielea cu parfum de lăcrămioare. Era