Atâta timp cât nu ţi se întâmplă o nenorocire, durerea celuilalt este suportabilă, chiar indiferentă. Sensibilizează pe cineva dramele care se petrec în nordul Africii, în Somalia, Sudan sau în Extremul Orient? Lumea îşi vede nestingherită de micile probleme cotidiene, planificări de vacanţe etc. Aici este mai degrabă indiferenţă, distanţele estompând reacţii şi afecte. Dacă vecinătatea apropiată suferă un seism care te atinge indirect, prin ricoşeu, priveşti ca spectator pe unul căzut pe stradă şi pe care-l ocoleşti. La fel reacţionezi faţă de un coleg de birou - bun amic sau chiar prieten -, pe care, stigmatizat fiind într-o bună zi de şeful amândurora, îl priveşti pasiv afirmând pentru sine „săracul de el" sau mai degrabă „ce bine că i s-a întâmplat lui".
Acestea ar fi pe scurt variantele valahe ale nepăsării faţă de problemele celuilalt. Adevărat că sunt şi alte oraşe unde cad oameni pe stradă sau se petrec drame sociale, dar acolo aparenta indiferenţă a străzii este completată instituţional. Nu există un vid al nepăsării generale, cu oameni, care privesc ca simpli spectatori dramele care se desfăşoară sub ochii lor etc.
Cea mai penibilă, grotescă şi des întâlnită „durere în cot" faţă de nenorocirea cuiva o întâlneşti în atitudinea deja emblematică a surorilor şi asistentelor medicale; deşi sunt salariate şi îmbunate suplimentar, nu au reacţii faţă de mecanismul spitalicesc. Cumperi medicamente şi le oferi spre folosire unui pacient internat şi descoperi că nu sunt administrate, deşi sunt prescrise de medicul curant! Medicii fac eforturi să te salveze, iar asistentele te ucid cu zile.
Durerea suportabilă a celuilalt s-a născut în spaţiul valah în ultimele şase, şapte decenii de putere populară şi regim tranzitiv post-autoritar în continuă derulare şi este similară realităţilor cotidiene ale secolului al XVIII-lea. Problemele secolului al
