“Huo! Criminalii! Ne inchid spitalele, omoara poporul!”, striga furioasa una dintre tabere in timp ce cealalta bifeaza satisfacuta inca o rubrica din odiseea exemplarei lupte pentru reforma. Vesnic prins la mijloc, pacientul priveste in dreapta si in stanga si, fara sa-si puna prea multe intrebari, baga mana in buzunar si plateste. De doua ori: o data contributia obligatorie la fondurile Casei Nationale de Asigurari de Sanatate (CNAS) si a doua oara contributia politicoasa la fondurile personale ale medicului.
Reprofilarea sau comasarea catorva sute de institutii medicale s-a oglindit apocaliptic in spatiul public. Pentru sustinatorii guvernantilor aceasta actiune este inceputul sfarsitului unui sistem medical gaunos si corupt. Pentru opozitie este o dovada limpede de atentat la supravietuirea poporului, un genocid pe timp de pace. Dar, ca de obicei pe meleag romanesc, Caragiale e singurul care are dreptate. Desi impresionanta pe hartie, inchiderea acestor spitale nu este un mare gest reformist dar nici un genocid.
PREA MICI CA SA CONTEZE
Situatia financiara a sistemului medical romanesc este atat de disperata incat orice picatura conteaza. Daca privim lista celor 71 de spitale propuse spre inchidere remarcam ca este vorba doar de spitale orasenesti mici. Cele mai mici 100 de spitale din Romania consuma impreuna doar 6% din totalul cheltuielilor alocate spitalelor de catre CNAS. Economia astfel realizata este asadar nesemnificativa, nici gand de cine stie ce mare masura reformista.
De cealalta parte, medicii acestor institutii nu vor fi concediati (ar fi culmea in conditiile crizei de medici din Romania), ci doar relocati, dupa cum confirma si ministrul Sanatatii, Cseke Attila: “In urma comasarilor si a reprofilarilor de spitale nu va exista personal medical disponibilizat.” Cu cinci exceptii notabile, toate spitalele pro