Foto: Cristian Marcu Un titlu de ziar constată că România asistă neputincioasă la scumpirea cu 40% a zahărului pentru că nu mai are decât patru fabrici de zahăr din cele 33 câte funcţionau cu 20 de ani în urmă. Situaţia este practic aceeaşi şi în ce priveşte fabricile de untdelemn sau de conserve de legume şi fructe sau complexurile de prelucrare a cărnii. Tot din ziare aflăm că nu mai putem vorbi despre avantaje obţinute din resursele României. Nici din petrol, nici din gaze, nici din lemn, dar, mai ales, nici din inteligenţă şi nici din şcoală. Viitorul însemna cândva transformarea avantajelor în foloase pentru români şi ţara lor.
Viitorul însemna că ne îndreptăm către o creştere a normalităţii, adică a unei ordonări şi regularităţi a vieţii, a capacităţii de a planifica ceea ce vrem să devenim, deci să realizăm. Mi-aduc aminte că prin 1991 am susţinut o dezbatere publică la cel mai important post de radio de atunci în Franţa, Europe1. După tot felul de întrebări, un cunoscut ziarist m-a întrebat: "Ce vă doriţi pentru ţara dumneavoastră?". După răspunsul meu, " Normalitatea", s-a lăsat o tăcere aprobatoare şi n-au mai fost alte întrebări. N-a fost să fie aşa. Acum, în timp ce relele (preţul carburanţilor, valoarea şpăgilor către funcţionari publici, preţul pâinii) ating maxime istorice, binele (acces la loc de muncă adecvat competenţei, accesul la educaţie superioară, accesul la îngrijirea sănătăţii) coboară la minime istorice.
Se vorbeşte des despre folosirea excesivă a forţei în diferite împrejurări, excesivă însemnând că rezolvarea unei probleme admite soluţii legale care sunt în acelaşi timp mai apropiate de percepţia publică. Cum e însă cu folosirea excesivă a forţei împotriva unor largi categorii sociale? Cum e Guvernul care se îndatorează nesăbuit şi consumă la fel, dar contribuie cu mai nimic la mai binele oamenilor? Guvernul susţine sus şi t
