România s-a pronunţat fără echivoc în privinţa Pactului de competitivitate în Europa: suntem pentru o cultură a performanţei economice şi pentru adoptarea unor reguli ale jocului în sensul celor sugerate de cancelarul german.

Vrem ca Europa să adopte o cultură economică a eficienţei şi rigorii, vrem ca noi românii să fim consideraţi între "furnicile", nu între "greierii" Europei.

Este lăudabil să fii ambiţios şi să vrei să te autodepăşeşti. Avem însă o problemă cu înţelegerea fabulei cu greierele şi furnica aşa cum a fost rescrisă după criza economică actuală şi cu faptul că adoptarea unei poziţii ambiţioase privind Pactul de competitivitate poate avea costuri importante. Cota unică poate fi implicit unul din ele.

În varianta de după criză fabula cu greierele şi furnica a pus în lumină faptul că fără existenţa greierului, furnica are o mare problemă: va aduna atât de multe grăunţe încât nu vor mai avea loc în cămară. Singură, furnica nu va putea consuma cât produce, existenţa greierului fiind necesară pentru a tempera excesele de supraproducţie rezultate din vrednicia furnicii.

În această citire a fabulei (vezi spre exemplu numeroasele articole ale lui Martin Wolf în Financial Times) greierele nu mai este personajul negativ, ci devine personajul necesar, iar cultura hărniciei în exces devine factor destabilizator pentru economie.

Este logica după care nu multe ţări s-au grăbit să îmbrăţişeze poziţia germană. Până la urmă prin Pactul de competitivitate trebuie nu să sancţionăm culturile mediteraneene sau de "periferie" ale Europei, ci să echilibrăm excesele de consum şi risipă ale unor economii europene cu cele de supraproducţie ale altora.

Este interesant cum noi, românii, suntem în admiraţia "furnicilor" germane, dar înţelegem că "furnicile" chineze cam exagerează.

A doua consecinţă este că Pactul de competitivitate poate impl