Se înmulțesc apelurile pentru o intervenție americană în Libia, atât în interiorul Statelor Unite, cât și în afară. Nu doar John McCain cere intervenția împotriva aviației libiene care bombardează populația, ci chiar și liderul Comitetului pentru Relații Externe din Congres, democratul John F. Kerry, cere bombardarea aeroporturilor libiene.

Administrația Obama amână o decizie, și pe bună dreptate. O situație similară ar putea fi găsită în acțiunea din ‘99 a NATO, din Serbia, când s-a intervenit pentru oprirea unui genocid. Chiar și atunci, vorbind de o decizie a aliaților în cazul unui dictator sângeros, numărul mare de victime colaterale a dus la criticarea masivă a intervenției aeriene.

De atunci, superputerea americană s-a confruntat cu războiul din Irak, un eșec de imagine (și nu numai) reparat cu greu și nici măcar total, la opt ani distanță. Mai mult, dronele din Afganistan fac suficient de multe victime civile încât intervențiile “chirurgicale” aeriene și-au pierdut reputația.

Alegerea, pentru administrația Obama, este cu atât mai dificilă cu cât Liga Arabă nu este în poziția necesară în momentul de față să rezolve o problemă de acest calibru, o problemă cu care s-au confruntat, de altfel, multe dintre membre. Iar când ai primit un Nobel pentru pace înainte de a apuca să demonstrezi ce fel de președinte ești, prudența te împinge să judeci de zece ori înainte de a decide în ce constă, de fapt, “pacea”.

Conceptul de “intervenție umanitară” a rămas la fel de ambiguu ca după primele sale formulări. ONU nu are un “manual” pentru când poate fi autorizată o astfel de intervenție și când nu, așa că totul depinde de membrii Consiliului de Securitate și de interesele acestora.

Pe de altă parte, lipsa de intervenție a americanilor arată că “jandarmul mondial” s-a retras în sine și e mai preocupat de asigurările de sănătate decât de supremați