După premiile primite la Berlinală, anul trecut, pe Florin Şerban l-au recunoscut, un timp, oamenii pe stradă. Apoi trecătorii n-au mai venit să-i spună că îl ştiu de undeva. A apărut după aceea într-o reclamă şi chiar mai mulţi au început să aibă impresia că îl cunosc. Acum reclama nu mai este difuzată, iar săptămâna trecută, pe când se afla la Registrul Comerţului, o doamnă a venit la el şi i-a spus: "Vă cunosc de undeva... Aveţi cumva legătură cu domeniul veterinar?", a povestit, pentru gândul, regizorul. "La început, te recunoaşte lumea, după care parcă te ştie de undeva, dar nu ştie de unde să te ia, după care nu te mai recunoaşte. Nu e tocmai rău, mie îmi place, în momentul în care sunt în metrou sau în autobuz, să stau foarte liniştit", spune Florin Şerban.
"Nu aş fi putut să stau în altă ţară decât România"
Pe măsură ce tehnologia este mai avansată, pe măsură ce comunicaţiile sunt mai accesibile, "noi devenim din ce în ce mai inaccesibili", crede regizorul, a cărui pasiune este să încerce să ghicească povestea din spatele chipurilor pe care le vede în mijloacele de transport în comun. "De aceea, eu nu aş fi putut niciodată să stau în altă ţară decât în România. Pentru că aici, cel puţin, trăiesc cu iluzia că recunosc povestea din spatele chipurilor. Niciodată n-aş fi avut pretenţia asta în America, cred că nu întâmplător 70% din actorii valoroşi ai planetei sunt americani. Vezi tu, ei sunt educaţi într-un anumit spirit, în care dacă nu sunteţi foarte, foarte apropiaţi, ceea ce îţi oferă este imaginea unui om căruia lucrurile îi merg bine, plin de optimism, un om pe care te poţi baza. Sunt învăţaţi să ofere imaginea asta: un om în toată puterea cuvântului, care vorbeşte tare, gesticulează, râde şi se bucură de viaţă, indiferent ce se află dincolo de ea. Noi nu suntem învăţaţi să facem asta şi este o mare frumuseţe aici.
La n
