Cu o retorică imbatabilă, un lider de sindicat a închis orice potenţială dezbatere serioasă asupra Codului muncii într-o formulă inspirată pentru tabăra oponenţilor: „o nouă formă de sclavagism“.

Expresia tare a prins imediat, dovedind că, în percepţia cvasigenerală, ea surprinde chintesenţa problemei. Angajaţii români nu par prea încrezători în ei înşişi, iau în derâdere cultul performanţei şi îşi detestă, de obicei, angajatorii.

Şi motivele nu ţin doar de lene sau dezinteres, aşa cum încearcă unii să acrediteze. Spaimele au cauze mai adânci, care îşi trag rădăcinile din mentalitatea eronată şi păguboasă faţă de muncă de dinainte de ‘89, din angoasele tranziţiei, dar şi din experienţa directă, de multe ori, traumatizantă, umilitoare sau nedreaptă, cu şefi primitivi sau de-a dreptul proşti. Impresia că angajatul este la mâna patronilor nu este neîntemeiată şi legitimează reacţiile de respingere a oricăror tentative de a le da acestora ceva mai multă putere.

Nici Guvernul, nici sindicatele, nici susţinătorii lor nu au lămurit şi nu au convins de ce ar fi necesară sau nu modificarea Codului muncii.

„Flexibilizarea“, „performanţa“ şi alte asemenea mostre ale limbii de lemn sună rău în urechile unor angajaţi speriaţi că îşi pot pierde locul de muncă în orice moment sau conştienţi că nepotismul, relaţiile personale, obedienţa sau linguşirea şefilor sunt adevăratele atuuri pentru un post mai bun. Şi nu numai la stat, unde sistemul e corupt şi angajările sunt falsificate, ci şi în privat, unde, deşi se clamează interesul de a avea lucrători cât mai valoroşi, practica arată că, uneori, aceştia sunt sufocaţi de mediocrităţi bine plasate.

Codul muncii ar fi meritat o dezbatere serioasă. Însă ca orice temă care impune „discuţii tehnice“, sintagmă prin care superficialii îşi motivează fuga de un minim efort intelectual, a fost rapid