Tema copacului martor al istoriei şi simbol vivant al locuirii nu este o noutate. Vechii germani se închinau la zeităţi ale arborilor, dar şi ei veneau, pe vremea când monahii lui Carol cel Mare încercau să îi creştineze cu forţa, pe urma mitologiei din Hellada, unde măslinul era arborele dăruit de zeiţa Athena oraşului-cetate care îi purta numele, unde laurul întrupa o fată urmărită de un mai-mare ceresc din pofte lubrice şi unde alte şi alte legende asemenea vorbeau despre sufletul nobil al anumitor specii de vegetaţie.

De aici până la supravieţuirile din basmele lui Tolkien, unde copacii încep să meargă, participând la lupta finală împotriva blestematului de Saruman, nu mai era decât un pas, dovedind că până în deplina noastră contemporaneitate copacii ne umplu fantasmele de substanţă mitică.

N-aş putea spune de când acordă românii importanţă copacilor cu vechime şi nici dacă acest comportament, care ar dovedi că mai avem o fibră care vibrează la natură şi la istorie, în plină epocă a vandalizării pădurilor şi a betonării spaţiilor verzi din oraşe, are rădăcini străvechi. Avem însă şi noi, cum au francezii împlântat în istorie şi în memoria colectivă - atent întreţinută de şcoală - „arborele lui Clovis", diverşi copaci memorabili. Conştiinţa cultivării atenţiei faţă de ei ţine de patrimoniul simbolic al naţiunii şi vine de sus, fiind produsă de elitele cultivate, a căror pricepere şi conştiinţă civică au fost puse în slujba naţiunii. Aşa ne-am ales cu stejarul din Borzeşti, legat de figura tutelară a lui Ştefan cel Mare; cu gorunul lui Horia, ajuns însă, de câteva zeci de ani, mai degrabă o ficţiune betonată; aşa ne bucurăm de teiul lui Eminescu în Copou, devenit parţial nefrecventabil, parcă, de când în vestitul parc au început să se prăbuşească peste vizitatorii staţionari trunchiuri slăbite de vreme şi furtună... Şi, probabil, tot aşa s-a ajuns l