A petrecut mulţi ani pe scenele din Franţa, apoi a revenit la Naţionalul bucureştean. În prezent se află în repetiţii cu „Macbeth”. Un interviu marca Yorick.ro.

Cum aţi regăsit Bucureştiul, România, după ce aţi revenit din Franţa? Cum a fost reîntâlnirea?

Păstram legătura cu Bucureştiul şi cu România. De acolo mie mi se părea că se schimbă foarte multe lucruri în bine. Şi mă bucuram foarte mult. Dar una e când eşti departe şi alta când eşti în vâltoarea vieţii de Bucureşti… Legătura mea cu viaţa din România era prin familie, prieteni şi prin teatru. Şi uite că-mi vedeam prietenii mai des când veneam din Franţa decât îi văd de când m-am întors. Pentru că, aşa cum spuneam, te prinde vârtejul ăsta al vieţii de aici. Nu ştiu de ce noi, românii, nu reuşim să ne organizăm, orarele nu sunt respectate, oamenii muncesc de la o oră până la o oră nelimitată, nu există o pauză de masă… E o zăpăceală maximă peste tot care se manifestă şi când ai legătură cu instituţiile administrative, şi în organizarea de zi cu zi. Ai impresia că cineva mână din spate cu un bici şi toată lumea e cu răsuflarea tăiată să rezolve, nimeni n-are răbdare, într-o grabă continuă, cu ochii scoşi, fără linişte interioară. Aici e un ritm biciuit, poate chiar agresiv şi isteric, şi ai senzaţia că oamenii nu ştiu şi nu pot să se oprească şi să aibă câteva clipe de linişte pentru ei înşişi. Poate că vine din disperarea zilei de mâine, poate că vine din sărăcie, poate că vine din lipsa banilor, din multitudinea de probleme pe care le ai de rezolvat tot timpul. Sigur că e o viaţă grea, dar, sincer, eu lucrul ăsta l-am observat la oameni din diferite clase sociale, cu diferite niveluri de viaţă…

Şi de ce v-aţi întors de la Limoges?

Păi ca să trăim aici, în nebunia asta, să nu mai ştim de noi… Să ne aducem aminte cum e când începi ziua în stres şi o termini tot în stres… Nu mai am un răsp