Am văzut Oceanul... M-am pierdut, pentru câteva clipe, în nemărginirea lui firească, am stat, minute în şir, cu ochii aţintiţi spre un albastru de neegalat, ascultând numai zborul pescăruşilor şi ritmul valurilor înalte, care se izbeau fără ezitări de câte o stâncă curajoasă, de câte o privire care cerea mângâiere. Am iubit mereu Marea Neagră, nu pentru aglomeraţia de sezon, nu pentru insolaţii sau pentru gălăgia de pe plajele înghesuite, ci pentru libertatea ei, libertate care aproape îi prisoseşte şi pe care, uneori, se întâmplă să o împartă cu cei mult mai mici şi mai neputincioşi, cu cei care nu ştiu şi nu pot să se bucure de răsărit şi de apus, simplu, fără explicaţii. Oceanul pare şi mai liber. Am impresia chiar că nu-i mai e de folos tot infinitul pe care îl cuprinde. Era agitat, valurile i se spărgeau furios şi îşi stingeau surprinzător freamătul pe un nisip plictisit de atâta senin.

A început să plouă. Deodată, ca de nicăieri, aveam şi mai multă apă în jur, se înmulţeau toate orizonturile şi, încet-încet, fără să iasă în evidenţă, soarele palid începuse să treacă în plan secund, cu tot cu iniţialele lui resemnate. Aripile pescăruşilor nu se mai vedeau, lăsând loc norilor provizorii. M-am ferit de vremea rea, m-am adăpostit într-o staţie fragilă de autobuz de provincie, treceau oamenii pe lângă mine, de parcă nu m-ar fi văzut, mergeau cu paşi calmi, printr-o ploaie deasă, fără umbrele, fără chipuri încruntate, cu mintea limpede şi cu mâinile libere, lăsate în voia vremii, pe lângă corp, de parcă nu le aparţineau, de parcă nu voiau să-şi controleze gesturile.

Am ieşit şi eu în ploaie. Eram curioasă să înţeleg de ce unii pot trăi fără complicaţii, de ce pentru ei pare de ajuns că există ocean şi există ploaie. M-am apropiat de nişte scări abrupte, care duceau spre ţărm. Se mai potolise vremea şi-mi dădeam seama că am exagerat, crezând că m-a prin