Betivul de cuvinte plutind pe o mare a timpului… Demult, tare demult. Prin primii ani de facultate.

Iaşi. Luna martie. Mai precis 8 martie.

Ghinionul a făcut ca, de vreo două luni, să fiu fericitul posesor al inimii unei domnişoare (la figurat, normal). Spun ghinion pentru că, de obicei evitam în perioada 1-8 martie complicaţiile sentimentale. Florile, mărţişoarele, un muţunache plus ieşierea clasică într-o cafenea ar fi produs găuri serioase în bugetul meu şi aşa subţire…şi cu ce naiba mai ieşeam cu băieţii la o bere?!

Dar, în anul ăla am păţit-o. Nu mai aveam ce face. Domnişoara promitea mult (intelectual, fireşte). Dragostea plutea în aer, hormonii tropăiau… începuse primăvara.

Aşa că, spre seară, tuns, ras, frezat, cu garderoba de zile mari (a se citi examene) trasă pe mine (să moară de invidie celelate colege de cameră ale Julietei mele), mă îndrept voios spre prima florărie.

Primul colţ de stradă. O armată de florari îşi expuneau pe trotuar produsele. Fericit că o să rezolv problema rapid mă opresc în faţa unui nene care, cu nasul într-o găleată, încerca o ikebana cu câţiva trandafiri.

-Cât e firu’? întreb eu cu portofelul deja în mână.

Nenea, încă aplecat peste găleata lui, aruncă un ochi spre pantofii mei, şlefuiţi riguros cu cremă şi puţină slănină (pentru un luciu orbitor):

-Douăze… , se apucă să îmi răspundă.

Apoi îşi ridică privirea spre pantalonii mei de stofă, la dungă – mai ales orizontală, la cât zăcuseră pe umeraş.

- Treize…, continuă.

Într-un final, se opri asupra sacoului… Nebăgând în seamă damful de naftalină pe care îl degajam, îmi dădu verdictul:

-Cincizeci de mii domnu’.

Rămân lemn. Nici Meduza dacă îmi apărea în faţă nu avea efectul ăsta. Rapid, calculez în cap cursul leu-bere. Dezastru. Aproape o lună de abstinenţă. Mai rea decât cea care mă aştepta dacă nu apăream