După primul text pe care l-am scris pentru Pandora, am fost sfătuită de cineva drag să nu dezvălui nimic din viața personală. Să fie totul relativ și evaziv. Printr-un chinuitor exercițiu de voință, o să încerc să împărtășesc aici, într-o lume creată artificial din microcipuri și fire de legătură, imagini și trăiri pe care mă chinui de luni de zile să le ascund cât mai adânc în pivnița sufletului. Mă doare neputința mea bolnavă de a nu ști să explic prin cuvinte rădăcinile durerii. Îmi vin în minte, printr-o scadență anume, asemeni unui metronom, frânturi de imagini, sute, ba nu, mii de senzații de rău, de leșin, de vomă, de surzenie, de usturime în stomac…. și sunetul acela care nu m-a părăsit de-atunci, și pe care-l mai aud în nopțile de singurătate… sunet de pânză ruptă. Atunci am asociat bucata de pânză cu propriul suflet. Stăteam inertă, mută, cu fâșiile dosite prin toate buzunarele, incapabilă să mă mișc, și cu mâinile atârnând pe lângă un corp care se făcuse de 42 de kg.

Doamnelor, domnilor, dragi anonimi fără identitate, stimate IP-uri… am intrat fără să am cea mică responsabilitate sau vină într-un procent nefericit pe care societatea românească se chinuie de ani întregi să-l ascundă: mi-au îmbolnăvit copilul la naștere, în maternitate. Cineva l-a atins, oferindu-i cu mărinimie cea mai periculoasă bacterie pentru un copil nou-născut: Proteus.

După câteva luni, când am văzut că organismul lui nu răspunde la nici un antibiotic, mi-am simțit ochii uscați. Până atunci nu-mi contabilizasem lacrimile, ele doar se scurgeau lent, urmau drumul firesc spre bărbie, apoi au secat și-au început să mă usture când clipeam. Era perioada când încă mai vorbeam fără să reușesc totuși să leg o frază coerentă. Apoi, când am ajuns în spital cu copilul, gura și limba mi-au împietrit. Mă aflam într-o mizerie greu de cuprins în cuvinte, înconjurată de o șleahtă de ama