Cum a fost calatoria alaturi de Roro? Febrila si fascinanta. Am inceput sa scriu fara semne si pregatiri, cu doua zile inainte nici nu stiam c-o voi face, urmind doar o schema vaga de naratiune si lasind liberi toti pasii lui Roro. Am descoperit locurile si personajele, chiar si numele lor, impreuna cu elefantul, in timp ce paginile se adunau parca de la sine, intr-un ritm pe care nu l-am fortat, oprindu-ma de fiecare data atunci cind simteam ca el sau eu am obosit. Au fost multe momente de intensitate extrema, sub soarele unei veri nestapinite, sub puseele de panica trezite de o boala brusca, grava si lunga a sotului meu, in deruta singuratatii si a accentelor patetice pe care le-am traversat. Cu toate astea, impotriva a toate, drumul lui Roro raminea senin, netulburat si - asa l-am simtit in tot acest timp - ca o cadenta melodica. Cred ca ne-am transmis unul altuia, peste dezlantuirile unei veri excesive, multa liniste si un sens. Ce simte calatorul la finalul acestui drum fascinant al elefantului? A fost mai intii dorinta de a incheia, se adunase prea multa tensiune pe care o resimteam fizic, ritmul intens, de zi cu zi, cu toate texturile lui secrete, m-a istovit spre final. Insa dupa ce am adunat capitolele si le-am dat forma unei carti si am inteles ca drumul lui Roro s-a incheiat, m-am simtit parasita. N-a fost si nu e, deci, bucurie la sfirsitul acestui drum. Micul elefant care m-a insotit in vara care a trecut, amintindu-mi cit de febrile pot fi iubirile si cit de puternica, totala e frumusetea unei clipe, imi lipseste. In marea interogatie asupra lumii, spune Saramago, ne intilnim cu totii, "noi si elefantii". Au fost aventurile lui Solomon un punct de plecare pentru romanul dvs.? Da, un nod de coincidente a stirnit dorinta de a scrie acest roman. Ea s-a definit insa doar in momentul in care sotul meu, aflat pentru citeva zile la Iasi, mi-a telefonat spunind