(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)

Dispărut prematur, în 1999 – la capătul unei lungi suferinţe –, cel ca­re fusese considerat liderul generaţiei ’80, prin măiestria pro­zei sale scurte, dar şi prin intervenţiile sale teoretice, scriitorul Mircea Nedelciu a intrat, în deceniul care a trecut de la moartea lui, într-un con de um­bră. Nemeritat, dar vremurile sînt ne­cruţătoare cu scriitorii, mai ales cu cei dispăruţi. Cu toate acestea, în contextul reciclării de azi în arte şi lite­ratură a comunismului (ima­gini şi nostalgii, obiecte şi simboluri), pro­za lui Nedelciu de­vine de o actualitate aiuritoare. E ca un muzeu în miş­care, o în­treagă galerie retro de imagini şi personaje ale anilor ’80 (încă fa­miliare unei părţi dintre noi, cu totul necunoscute altora).

Rezonanţă, precaritate, nostalgie

Cînd citim proza scurtă a lui Mircea Ne­del­ciu, va trebui să ţinem cont în permanenţă de ceea ce istoricul şi teoreticianul Stephen Green­blatt numeşte rezonanţa unui obiect/text. Re­zo­nanţă care reflectă, în cazul lui Nedelciu, un con­text istoric, politic şi social anume. Or, re­zonanţa înseamnă, printre altele, şi precaritate, şi nostalgie – spune acelaşi Greenblatt –, iar lu­crul e evident în cazul prozelor lui Nedelciu: sub­versivitatea lor există în raport cu acel con­text politic, în afara căruia ea dispare, iar uni­versul social al prozelor sale ţine deja de do­me­niul nostalgiei, al reconstituirii unei epoci (a co­mu­nismului) – aşa cum o fac, de altfel, şi fil­mele româneşti ale ultimilor ani. Rezonanţa – scrie Greenblatt – înseamnă şi o anume inten­si­ta­te a vocilor pe care le face să vorbească: con­certul acesta de voci e esenţial şi pentru în­ţe­legerea adecvată a prozei nedelciene, axată pe un dialogism inconturnabil.

Mircea Nedelciu debutează – printre primii din generaţia sa – cu un volum de pr