Suntem mai puţin receptivi la vocea judecăţii proprii, decât la «zvonul public». «Ce zice lumea», «gura lumii», ne influenţează în mod decisiv.
Nu ne-am născut ieri... Defectele noastre au tradiţie. Cine crede că ne-am stricat abia în ultimii ani, că de vină e doar comunismul, sau capitalismul, sau Iliescu, sau Băsescu, să recitească paginile despre psihologia naţională scrise de Constantin Rădulescu-Motru, la începutul secolului XX. Va fi surprins. Parafrazez mai jos, ca probă, câteva dintre observaţiile venerabilului filosof.
Mai întâi un citat: „În plămădeala sufletului nostru este un impuls de aversiune împotriva organizării". Preferăm „improvizaţia" şi „norocul". De aceea stăm prost cu instituţiile, a căror rigoare ne ofensează imaginaţia. Ne simţim mai bine într-un spaţiu vag, atins uşor de anarhie. Suntem „individualişti". Dar de un individualism paradoxal. Căci nu ne place să ieşim din rând, să luăm iniţiative riscante, să abuzăm de „independenţa" convingerilor. Suntem mai puţin receptivi la vocea judecăţii proprii, decât la „zvonul public". „Ce zice lumea", „gura lumii", ne influenţează în mod decisiv. Pe de altă parte, cultivăm simultan „îndrăzneala de grup" şi „obedienţa individuală". Suntem gregari, dar incapabili de solidaritate. Vorba lui Farfuridi: „iscălim, dar o dăm anonimă". Spiritul comunitar şi conştiinţa cetăţenească sunt virtuţi rare.
O altă meteahnă: naţionalismul declarativ. Recurgem uşor şi emfatic la demagogia „românismului", dar mai mult în campaniile electorale şi la petreceri. Naţionalismul nu ne obligă la patriotism real. E doar retorică lăcrămoasă, fudulie provincială. În rest, ţara e mai curând un pretext. Ceea ce contează sunt „prietenii", „colegii de partid", interesele personale, „ai noştri". „Interesul naţional" se dizolvă, de obicei, într-o puzderie de „aranjamente" private. Mai departe: suntem repede seduşi
