Există multe şi felurite moduri de a clasifica revoluţiile istorice. Dar, în vederea înţelegerii evenimentelor din Egipt – şi a provocărilor pe care acestea le-ar putea pune Statelor Unite –, o anume distincţie ar putea fi, cu precădere, utilă: cea dintre revoluţiile de tip 1688 şi cele de tip 1789.

Primul an face referire la „revoluţia glorioas㓠engleză, prin care monarhul catolic James al II-lea a fost detronat şi înlocuit de protestanţii William şi Mary, iar parlamentul englez a introdus noi forme de autoritate, mai puternice şi mai durabile. Al doilea este, desigur, anul Revoluţiei Franceze, care a izbucnit ca o încercare de creare a unei monarhii constituţionale, dar, în cele din urmă, a dus la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, proclamarea primei republici franceze şi a domniei Terorii.

O trăsătură distinctă a revoluţiilor de tip 1688 este relativa lor scurtime. Ele pot fi precedate de perioade lungi de nemulţumiri, agitaţie, proteste şi chiar violenţă, dar momentul revoluţionar în sine durează, în general, numai câteva luni sau chiar săptămâni ori zile. Regimul atinge un punct critic şi se prăbuşeşte. Consolidarea noului regim poate implica tulburări şi vărsări de sânge şi, eventual, poate atrage după sine schimbări politice şi sociale considerabile, însă aceste evenimente ulterioare nu sunt considerate ca făcând parte din revoluţia propriu-zisă şi nu există sentimentul unui proces revoluţionar continuu. Oamenii nu se consideră, ei înşişi, „revoluţionari“ activi (de fapt, în 1688, substantivul şi adjectivul „revoluţionar“ nici nu existau în limba engleză).

Revoluţiile de tip 1789 sunt destul de diferite. Liderii şi suporterii acestora văd în schimbarea de regim doar începutul unui proces dificil, ambiţios de transformare politică, socială şi culturală, care poate necesita ani, chiar decenii, pentru a se finaliza. Pentru ei, revoluţia n