Există la noi un sindrom anti-Băsescu, aşa cum a existat în America un sindrom anti-Bush. Şi nu e vorba aici de propagandiştii de partid sau de rinocerii şi peruşii de presă ţinuţi în lesă scurtă ca să se mişte disciplinat precum legiunile romane, după cum bine teoretiza filosoful culturii SO Vîntu relaţia patron-jurnalist. Sursa: EVZ

E vorba de altceva: simptome reale de paranoia la indivizi altfel rezonabili şi cu personalitate proprie, dar care îşi pierd uzul raţiunii când e vorba nu de mandatul de preşedinte, nu de politicile promovate, ci de existenţa pe această planetă a lui Traian Băsescu.

Aceşti oameni nu trebuie plătiţi cu alune, terenuri sau coparticipaţii la off-shore-uri din Cipru, precum ceilalţi, ca să facă din negru, alb - sau, mai adesea, din gri indistinct, mov cu tendinţe. Ei o fac din convingere, cu energie şi creativitate. În capul şi în viaţa lor preşedintele a ajuns să ocupe tot locul, devenind singura temă de conversaţie în cafenele, pe holuri, în pauze de conferinţe sau în avion. Numai obsesia că le este mobilul ascultat de agenţii diktatorului mai egalează în intensitate acest sindrom, dar, desigur, asta nu-i ceva diferit, ci până la urmă doar o temă conexă.

Mulţi au în mod justificat să-i reproşeze ceva lui Băsescu, personal sau profesional. Probabil cei de pe vremea Convenţiei Democrate au adunat poliţe cu nemiluita. Însă nu toţi, ci doar o mică parte s-a pricopsit cu sindromul în cauză şi fixismele asociate - o bună ilustrare a zicalei că dacă tot ce ai în trusa de scule este un ciocan, începi să vezi în jur numai cuie. Prin ricoşeu patologia îi afectează şi pe cei perfect sănătoşi, aşa cum este preşedintele PSD, Victor Ponta. Personaj abil, cinic şi inteligent la standarde politice româneşti (iară nu Tonta, cum îl cred unii), el mi se pare capabil să coabiteze liniştit cu Băsescu, dacă se întoarce roata