Producătorii din Asia au migrat permanent în căutarea forţei de muncă mai ieftine. Până de curând, China, care acapara o pondere tot mai mare a investiţiilor făcute de imensele reţele de producţie asiatice, părea a fi destinaţia lor preferată. Dar trei evoluţii din China - creşterea salariilor, intrarea într‑un nou plan cincinal, prin care accentul economiei se modifică dramatic de la exporturi la consumul intern, plus o restrângere în furnizarea către companii japoneze a aşa-numitelor „pământuri rare" - ar putea inaugura schimbări semnificative în viitorul concept aflat la baza investiţiilor şi funcţionării acestor reţele.

Deşi în prezent China este considerată îndeobşte a fi atelierul lumii, de fapt vastele reţele de producţie integrată ale Asiei sunt cele care asigură pulsul creşterii economice - nu doar în China, ci peste tot în Asia. Nu cu mult timp în urmă se credea că multe dintre aceste reţele de producţie de pe întreg cuprinsul Asiei îşi vor muta aproape toate capacităţile de producţie în China. Această tendinţă pare să fi intrat în declin.

Principalul motiv este că salariile au început să crească în China mult mai repede decât în alte economii asiatice cu costuri reduse ale forţei de muncă, iar companiile din cadrul reţelelor de producţie au dificultăţi în a-şi reţine personalul chinez cel mai talentat, în special în regiunile de coastă, unde se înregistrează creşteri spectaculoase. Salariile medii din producţie au ajuns în prezent mai ridicate pe coasta de est a Chinei decât în Filipine şi Thailanda, ţări care aveau înainte salarii mult mai mari în sectorul de exporturi.

Guvernul chinez a reacţionat la această tendinţă prin încurajarea producătorilor de a se muta în vastul hinterland al ţării, unde salariile sunt mult mai mici. Dar cu cât mai adânc în teritoriul chinez pătrundeau companiile, cu atât mai slab pregătită era forţa de muncă