Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii, a început, umil, maestrul Tudor Gheoghe concertul de vineri seara, de la Sala Palatului – Al cincilea anotimp – femeia.
Nicicând parcă nu mi-a fost mai aproape de inimă Grigore Vieru, acel poet basarabean care-a ridicat femeia la Ceruri, cu toată puterea cuvântului. Femeia-mamă. Femeia-n absolut.
Concertul ne-a fost promis, cu tâlc, să ne poarte prin cele patru anotimpuri care-l întregesc pe-al cincilea, gândit, iniţial, ca anotimpul permanentelor iubiri. Avea să fie dedicat femeii, acelei fiinţe care îndură altfel decât bărbatul necazurile vieţii, femeia îngrijorată că nu are ce să le dea să mănânce alor ei, femeia, fie ea profesoară, medic, sau om al legii, disperată că cine ştie ce aberaţie guvernamentală o va pune pe drumuri.
Purtată pe braţe, ca o zeiţă, de la Sofocle, la Petrarca şi apoi la Dante, brusc, smulsă din vraja istoriei, femeia a fost îngenuncheată. Căci numele său, întâmplător Elena, avea să-i fie un blestem. “De Elene nu vorbesc, că nu e bine. Ele n-au fost benefice pentru neamul românesc.” De ce mi-a fost dat să aud asta? Ce gură a rostit-o? Şi totuşi, o singură voce se auzea…
Nicicând nu m-am simţit mai răscolită ca atunci. Iertată-mi fie revolta, poate nici n-o înţelegeţi, dar ce vină are mama, biata de ea, dacă Elena i-a fost sortit să se numească? N-a fost benefică pentru neamul românesc? Oare de ce a trebuit să “politizeze” până şi numele mamei? Şi nu e doar o mamă. E şi mama ta, şi a lui, şi a ei, e şi sora lor… Oare cum s-au simţit femeile-Elene din sală?
Cu greu mi-am potolit urgia de a mă ridica. Cântecele m-au făcut însă să las deoparte “dialogul” cu publicul, pe care, singura dată de când mi-e dat să-mi aduc aminte, l-am găsit şters