În vremea împăratului roman Licinius (308 – 324), prigoana împotriva creştinilor devine cumplită. Cetatea Sevastiei, din Armenia, este condusă de un comandant pe nume Agricola. În oastea acestuia, cantonată în Capadocia, se află şi patruzeci de ofiţeri viteji, căliţi în multe războaie, care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos.

Prigoana anticreştină era dublată în acea perioadă, de o atentă supraveghere a supuşilor, pentru a nu se îndepărta de la credinţa oficială obligatorie, cea în zeităţile romane. Astfel, cei 40 sunt turnaţi la Agricola. Aduşi în faţa comandantului, acesta, preţuindu-i mult ca ostaşi, a încercat să-i ia cu binişorul spre a-i întoarce la religia oficială.

Răspunsul celor 40 este neverosimil prin curajul lui: nu numai că nu acceptă să-şi trădeze credinţa, dar nici măcar nu încearcă să amâne, să tergiverseze, să negocieze.

“Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”, au zis ofiţerii.

În faţa unei asemenea determinări, comandantul le dă ultimatum până a doua zi dimineaţă. Cei 40 sunt aruncaţi în temniţă şi lăsaţi să se gândească.

Vitejii încep a se ruga lui Dumnezeu să-i întărească în cumplita încercare, să-i ajute a trece peste ispita şi a nu ceda. La miezul nopţii, au o vedenie sfântă: Iisus Hristos li se arată şi le zice: “Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”.

Întăriţi de această minune, cei 40 sunt aduşi în faţa lui Agricola, care mai face o încercare, linguşindu-i: “Câţi ostaşi are împăratul nostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar,