În momentele de inactualitate în raport cu tumultul social, viaţa noastră pare un şir lung de încercări în lumea sublunară a părelniciei. Iubirile, prieteniile noastre au un caracter lipsit de plenitudine, relativ şi fragil, realizările noastre sunt departe de a fi absolute şi extraordinare. Întreg universul omului recent şi al omului în genere este unul în a cărui fiinţă intimă este strecurat deja un sunet găunos. „Virtuţile mele răspândesc duhoare înaintea Domnului“, spune sfântul, nebun întru Hristos, din filmul Ostrov.

Concluzia este simplă: realizăm la acest capăt al istoriei că nu tradiţionala gândire a fiinţei, ontologia, care a ocupat reflecţia culturii europene peste 2500 de ani, ci gândirea nefiinţei (drept ceva ce „semiexistă“), meontologia (gr. mē = nu), este tema fundamentală pur şi simplu a gândirii. Nu este astăzi totul reclamă, ambalaj, deci ceva secundar în raport cu produsul însuşi? Nu am fost aruncaţi într-o lume pustiită de aparenţa demonică a regimului totalitar comunist? Nu s-a instalat pentru zeci şi zeci de ani această nefiinţă oribilă în locul realităţilor pline (politice, ştiinţifice, morale, umane)?

O istorie a nefiinţei în filozofia greacă a lui Andrei Cornea (Humanitas, 2010) nu se ocupă de cotidian, ci reflectează sistematic asupra temeiului aparenţelor, asupra nefiinţei înseşi. Cartea ne propune o întoarcere la sursele centrale ale gândirii europene şi, ca răspuns la afirmaţiile simplificatoare ale unui filosof ca Martin Heidegger sau, la noi, ale lui Constantin Noica, demersul lui Andrei Cornea va demonstra că tema nefiinţei este atât de bogată în cultura greacă, încât s-ar putea rescrie întreaga filosofie grecească din perspectiva acestei teme, ceea ce s-ar armoniza cu afirmaţia de mai sus, conform căreia nu doar pentru omul recent, ci pentru om în genere, meontologia ar trebui să fie preocuparea filosofică fundamentală