Tamara de Lempicka
Nu sunt o mare entuziastă când e vorba de a sărbători evenimente precum acela de 8 Martie, decretat Ziua Internaţională a Femeii. Sau Ziua Mamei şi a Tatălui, care sunt sărbătorite peste tot în lume. Mi se pare sărac un an în care ne amintim într-o zi anume de tot ceea ce reprezintă femeile pentru noi, părinţii, luaţi separat în parte, deşi nimic nu poate înlocui existenţa lor ca pereche în viaţa noastră. Adică să-i avem pe amândoi.
Nu mă omor după ceaiurile de cucoane, nu suport să văd femei şi fete ori bărbaţi dansând ei între ei, ciorchine pe un podium de dans, căci imaginea îmi trezeşte o strivitoare nelinişte despre singurătatea lor şi absenţa iubirii. Despre un război al prostiei în vremuri de pace, despre frica de comunicare şi iubire. Ce ar fi viaţa femeilor fără perechea lor, a copiilor fără perechea ce i-a adus pe lume, cât vor mai fi perechi şi nu laboratoare, eprubete şi tot soiul de tehnologii care să înlocuiască viaţa vie şi iubirea atotnăscătoare. Drept care azi le propun femeilor sărbătorite şi mai ales celor care le sărbătoresc un "Decalog al iubirii" peste avalanşa de flori şi de daruri, a căror prezenţă, să nu ne minţim, nu e chiar o certitudine globală şi cu cât este mai internaţională, riscă să rămână cumplit de retorică şi de goală. Da, o, fireşte, le aducem flori, dar câţi dintre cei care au votat legi şi ordonanţe în anul trecut în România se pot preface sau îşi închipuie că noi, femei şi bărbaţi împreună, nu am cuantificat numărul cuvintelor lor inepte şi puhoiul acţiunilor lor care au lovit, ca într-o minge de box în femei, în familii, în viitorul copiilor noştri şi demnitatea milioanelor de bătrâni, cu faţa desfigurată de griji şi umilinţe.
Aş vrea ca femeile să nu uite aceste lovituri şi nedreptăţi. Prin ele, sărbătorim viaţa şi memoria ei, aşa cum ne-o transmit crescându-ne, fiindu-ne dascăli şi modele. P