Pentru a se crea efectul 3D, sunt necesare camere speciale - care să filmeze o imagine din două unghiuri corespunzătoare fiecărui ochi uman -, de asemenea proiectoare speciale şi ochelari potriviţi pentru vizionare.

Ieri. Cu toate că există pe piaţă încă din anii '50, din cauza costurilor foarte mari de producţie, filmele 3D au rămas un produs de nişă foarte puţin exploatat până la începutul anilor 2000, când mediul a luat o nouă amploare, câştigând din plin atenţia publicului mainstream odată cu fenomene precum „Avatar", producţie ce a costat 237 de milioane de dolari şi a înregistrat cele mai mari încasări din istoria filmului. Tot din cauza aceloraşi considerente financiare, tendinţa este, pe bună dreptate, de a asocia conceptul de film 3D cu megaproducţiile hollywoodiene de larg consum.

Azi. Dar istoria se rescrie repede, mai ales când în ecuaţie intră noile tehnologii. Regizorul german Wim Wenders, de mai multe ori premiat la festivaluri prestigioase de film precum Cannes sau Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, a aşezat recent 3D-ul într-o nouă lumină, punându-l în slujba unui film de artă, mai precis a unui documentar artistic. Cea mai recentă peliculă a sa - „Pina", prezentată în premieră în cadrul ediţiei 61 a Berlinalei (desfăşurată între 10 şi 20 februarie), este un documentar despre renumita coregrafă germană Pina Bausch, promotoare a stilului expresionist de dans „Tanztheater".

Întrebat despre alegerea de a filma documentarul cu ajutorul tehnologiei 3D, Wenders mărturisea: „Niciodată nu am ştiut, cu toate cunoştinţele pe care le deţin cu privire la meşteşugul cinematografiei, cum să pun în valoare opera ei. Numai când 3D-ul a fost adăugat limbajului filmic, mi-am dat seama că am găsit modalitatea potrivită pentru a pătrunde în tărâmul dansului. Am simţit că tehnologia 3D putea să deschidă platitudinea ecranului şi