De îndată ce se apropie scadenţele electorale, partidele noastre sunt cuprinse de febra "reformelor" interne.
Hamletianul "A fi sau a nu fi..." este ridicat pe frontispiciul reuniunilor furtunoase de consiliile naţionale, ori ale congreselor care pregătesc marele şi singurul eveniment de care politicienii încă se mai înfioară a îngrijorare, alegerile. Chiar şi continuarea monologului nefericitului Prinţ al Danemarcei se potriveşte de minune ocaziei, pentru că alegerea care trebuie făcută este între "a dormi" şi "a muri". A dormi, adică a nu face nimic din ceea ce ar putea reforma partidul, eventual a visa la posibilitatea reformei, ca privilegiu al somnului, şi a face ceva, ceea ce ar putea echivala cu moartea respectivului subiect politic, adică cu transformarea visului în coşmar, pentru eternitate. Mai viguros decît celelalte, partidele aflate la guvernare trăiesc această dramă la o intensitate paroxistică, pentru că ele sunt cele care au în faţă perspectiva de a pierde privilegiile şi grasele beneficii ale guvernării, condusă după bunul plac şi în interes propriu. Actuala "echipă" de la putere nu face excepţie. Din contră, etalează în toată splendoarea lor zbaterile şi dezbaterile politice privind "reforma partidului".
Dacă nu teoria, măcar practica ultimilor douăzeci de ani de democraţie originală, din cap în coadă, ar fi trebuit să ne asigure, dincolo de orice dubii, că reformarea partidelor este doar o febră şi nicidecum o opţiune. Că circul în jurul marii dezbateri este real, în timp ce opţiunea reformei este de domeniul ficţiunii, al imposibilului. Că oricare ar fi miza sau premiza pe care se întemeiază propunerile de reformă, ele vor fi respinse, cu zdrobitoare majoritate, de oamenii care contează în partidele cu pricina. Acesta a fost cazul recentului congres al UDMR; acesta este şi rezultatul consiliului naţional al PDL.
Aşadar, de ce pie