“Arina Vasilievna era tipul boieroiacei ruse din vremurile apuse. Ar fi trebuit să trăiască încă vreo două sute de ani mai înainte, în timpul vechii boierimi moscovite. Era foarte bisericoasă şi impresionabilă, credea în tot felul de semne, în ghicit, în descântece şi vise; credea în darul celor „apucaţi” de a proroci viitorul, în duhurile casei şi al pădurii, în întâlnirile prevestitoare de rele, în deochi, în leacuri băbeşti, în puterea magică a sării pe altar în Joia Mare, în apropiatul sfârşit al lumii; credea că, dacă în duminica Paştelui, la vecernie, lumânările ard fără să se stingă, hrişca va rodi bogat, iar ciupercile, dacă sunt văzute de ochi omenesc, încetează să mai crească; credea că diavolul se trage mai ales spre locurile mlăştinoase şi că fiecare evreu are pe piept o pată de sânge; se temea de şoareci, de şerpi, de broaşte, de vrăbii, de lipitori, de tunet, de apă rece, de curent, de cai şi de ţapi, de oamenii roşcaţi şi de pisicile negre, iar greierii şi câinii erau după ea nişte vietăţi spurcate; nu mânca nici carne de viţel, nici de porumbel, nici de iepure, nici raci, nici brânză, nici sparanghel, nici gulii, nici harbuji (pentru că un harbuz spintecat semăna, chipurile, cu capul tăiat al Sfântului Ioan Botezătorul), iar când vorbea despre stridii, tremura carnea pe ea de scârbă; îi plăcea să mănânce bine şi în acelaşi timp ţinea cu străşnicie posturile; dormea câte zece ceasuri, dar, când pe Vasili Ivanovici îl chinuiau durerile de cap, rămânea de veghe toată noaptea, fără să se culce; nu citise în viaţa ei nicio carte, în afară de Alexis, sau Coliba din pădure, scria o scrisoare, cel mult două pe an, dar se pricepea bine la treburile casnice, la dulceţuri şi la uscatul fructelor, deşi nu făcea nimic cu mâna ei şi îndeobşte se urnea din loc cam anevoie. Era foarte bună la suflet şi în felul ei destul de dezgheţată. Ştia că pe lume există st