Aşa cum am anticipat (şi se poate anticipa de către oricare cetăţean care judecă cu precizie şi onestitate), fiecare dintre legile adoptate recent (prin cunoscutele proceduri neconstituţionale care se practică) de regimul actual din România - legea pensiilor, legea salarizării, legea educaţiei şi celelalte - este o grosieră improvizaţie. Punerea în aplicare a fiecăreia duce, în consecinţă cum se observă deja, la absurdităţi. Acestea ar fi doar retorice, dacă nu ar atinge soarta oamenilor. Mă refer aici la un singur exemplu: limitarea inutilă a drepturilor de studii prin legea educaţiei publicată deunăzi de „Monitorul Oficial" (18, 2011).
Sunt cel puţin patru articole, de gravitate variabilă, dar mare, care limitează dreptul la studii al cetăţenilor României. Iată, de pildă, articolul 140 (2) anulează studiile master la distanţă. Se poate discuta dacă studiile master la distanţă pot fi organizate în ştiinţele experimentale, inginerii, medicină; mai curând nu este cazul. Dar oprirea tuturor studiilor master la distanţă este o eroare, cel puţin din motivul că limitează dreptul la studii al unor tineri care locuiesc şi lucrează în alte localităţi şi care pot realiza „frecvenţă redusă" cu mijloacele electronicii de astăzi. Apoi, articolul 140 (4) anulează doctoratul la fără frecvenţă, împiedicând persoane care lucrează în afara localităţilor universitare să urmeze studii doctorale. Nu insist asupra faptului evident că mulţi profesori, medici, jurişti, economişti şi alţii vor fi opriţi să-şi completeze studiile, dar remarc împrejurarea că, cel puţin la Universitatea „Babeş-Bolyai", sute de candidaţi străini competitivi sunt respinşi inutil. Trebuie înţeles că este important să avem doctorate puternice, dar relevanţa doctoratelor nu este a priori subminată de forma doctoratului. Diferite ţări nu fac distincţia dintre „frecvenţă" şi „fără frecvenţă", încât lasă în